GÂNDURI DE ZIUA ARMATEI

Au trecut 66 de ani de atunci. O viaţă de om. Să ne întoarcem în octombrie 1944. Şi să citim cuvintele Ordinului de Zi nr. 392 bis din 29.10.1944, semnat de comandantul Armatei 4, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu:

(…)”Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost gonit din Ardealul scump.

Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins.

Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru înfrângerea definitivă a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul.

Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a neamului” (…)

Pentru eliberarea a 43.492 Kmp au fost ucişi, răniţi sau daţi dispăruţi 49.744 militari. O jertfă imensă. Câte un mormânt, câte o viaţă pierdută pentru fiecare kilometru patrat!

Ce frumos gândea generalul Avramescu! Era convins că, atâta vreme cât vor mai trăi, cei care au luptat acolo pentru reîntregirea ţării, supravieţuitorii, vor fi “slăviţi”.

De unde să ştie el că după trecerea a mai puţin de 66 de ani vor veni la conducerea ţării, întregite atunci, cei care îi vor umili şi condamna la foame pe acei eroi! Şi ca o ironie a sorţii, între cei care îşi bat joc astăzi de eroii acelor zile sunt la loc înalt, plini de demnităţi, unii născuţi şi crescuţi în Ardealul pentru care soldaţii aceia s-au sacrificat. Sacrificiu fără de care ei, demnitarii de azi, ar fi rămas probabil simpli cosaşi ai unui sat uitat de lume, într-o ţară străină.

De unde să ştie generalul, atunci, că cei spre care gândul său se îndrepta cu recunoştinţă, vor cunoaşte peste numai 66 de ani blamul acelui stat întregit prin lupta lor? Că vor fi alungaţi cu înjurii din inima poporului, vor fi declaraţi profitori oneroşi iar veniturile lor, indemnizaţia de veteran şi pensia (de subzistenţă), vor fi declarate neconstituţionale, drepturi necuvenite, pe care oricare guvern le poate retrage pe motiv de criză ori lipsă de bani.

De unde ar fi putut cunoşte comandantul Armatei a 4-a, eliberatoarea Ardealului, că peste 66 de ani armata română va fi condamnată la oprobiu public, cu soldele înjumătăţite, cu eroii uitaţi, cu tradiţiile terfelite, cu ordinele şi medaliile nerecunoscute oficial, cu gradele şi demnităţile unei vieţi de militar înecate în marea salariului mediu brut pe economie? Cu veteranii înjosiţi pentru vina de a supravieţui. Cu ultimele zile ce le mai au de trăit, chinuite.

Ziua Armatei Române. Anul 2010. Pentru prima dată în istoria sa de 51 de ani (stabilită ca atare la 01.10.1959), sărbătoarea lor va fi umbrită de demonstraţii de protest ale militarilor în rezervă şi în retragere, ale veteranilor capabili încă de protest, aduşi la disperare.

Ei spun că nu se mai poate suporta nedreptatea, umilinţa şi ruşinea. Şi protestează împotriva unui stat ostil. Împotriva unor guvernanţi care urăsc armata şi nu-i mai recunosc drepturile câştigate prin sacrificiu. De Ziua Armatei, ei, bătrânii Armatei, veteranii, în loc să se bucure, în loc să fie “slăviţi”, în loc să fie recompensaţi şi preţuiţi de conducătorii de azi, sunt aduşi în situaţia de a-şi striga durerea. Pretutindeni. Inclusiv în oraşul simbol, Carei.

Câţi vor fi în stradă? Unul, o sută, o mie, mai mulţi? Nu numărul lor este important. Important este gestul. Pe care eu nu l-am mai întâlnit în istoria, cunoscută de mine, a acestui popor. A acestei armate!

El, gestul, rupe în mod dureros pe slujitorii sub jurământ ai naţiei de crezul lor. Distruge iremediabil încrederea care ar trebui să existe între soldat şi statul pentru care merge la moarte.

Este, poate, ilustrarea vie a minciunii în care trăim, a duplicităţii unor guvernanţi. Pentru că, în timp ce ei, cu o pioşenie falsă, rostind cuvinte mari, vor depune flori la mormintele eroilor căzuţi, alături, eroii rămaşi în viaţă îşi plâng zilele. Aduşi în situaţia de a protesta şi având un venit lunar adus sub valoarea fiecăreia din coroanele imense de flori. Flori alături de care politicienii se lasă pozaţi şi filmaţi pentru a dovedi naţiunii că respectă armata şi jertfa soldaţilor ei.

De alfel, soarta generalului Gh. Avramescu confirmă tragic că recunoştinţa este un fruct rar. Luptător în ambele războaie mondiale, comandant strălucit, cu o adâncă dragoste de ţară şi respect faţă de soldatul simplu, generalul Avramescu a dispărut, pur şi simplu, de la comandamentul Armatei a 40-a sovietice în ziua de 2 martie 1945. Şi nimeni nu l-a mai văzut în viaţă. A doua zi, soţia şi fiica sa au fost arestate şi deportate în Siberia. Pe drum, fiica, Felicia, s-a sinucis. Soţia a stat deportată 11 ani.

Arestat din ordinal mareşalului Malinovski şi executat imediat, generalul Avramescu a fost îngropat într-un cimitir din Budapesta. Departe de pământul ţării. Un mormânt aproape anonim, năpădit de buruieni, aşa cum l-am văzut cu cincisprezece ani în urmă… Osemintele i-au fost aduse în ţară la 23 octombrie 2000, după mai mult de o jumătate de secol de uitare şi îngropate, cu înalte onoruri militare, la Cluj.

Cred că astăzi, în anul de graţie 2010, de Ziua Armatei Române, în mod simbolic, este împuşcată şi amintirea eroului, icoana generalului Avramescu. Şi, ca tragic al situaţiei, nu din voinţa sovietică. Ci din dispoziţia iresponsabilă a unor politicieni români!

Români?

Teo Palade

22 octombrie 2010

Articol preluat de pe TeoPal Blog